Planificare pe verticala, de sus in jos.
Intr-o expeditie oboseala apare, la fel si vremea proasta,
accidentele nici ele nu ocolesc pe nimeni, noi trebuie sa le ocolim in
permanenta si nu e greu sa pierzi din vedere obiectivul pentru care ai
venit acolo – sa urci un varf, un perete, sa ajungi la un pol, sa
traversezi un desert…
Nu e greu sa incepi sa te orientezi si sa iei decizii orientate spre
tabara de baza si nu spre varf. O retragere fireasca in conditii de
vreme proasta poate sa devina o rutina si pe vreme buna. Varful incepe
sa dispara din peisaj si obiectivele se schimba fara sa ne dam seama.
In schimb, daca ramanem orientati spre obiectivul initial, calculele,
deciziile si actiunile, vor urma aceeasi orientare. Asta nu inseamna sa
induri intr-un cort ancorat precar o furtuna, sa consumi proviziile
carate cu greu acolo si cand vine vremea buna sa constati ca esti prea
obosit sa urci mai departe. Inseamna sa faci planul de la varf in jos,
nu de la baza in sus. Daca stii ca trebuie sa ajungi pe varf si stii ce
etape presupune asta, incepi sa te gandesti cum sa te plasezi in pozitia
de a ajunge in postura de a aborda acele etape. Probabil asta inseamna
alte etape, si tot asa, pana la locul si momentul in care te gasesti la
un anumit moment. Flexibilitatea este cheia. Conditiile de pe munte se
schimba si toate etapele este posibil sa trebuiasca regandite.
Alternativa cealalta este sa facem frumos un plan pe hartie, sa fixam
datele cand vom fi in anumite locuri, eventual si ziua varfului. Acum
ceva vreme am vazut un asa plan insotit si de o diagrama care avea un
semn de intrebare in dreptul zilei varfului, riguros stabilita dinainte.
Nu a fost sa fie. Uneori sa te retragi acum inseamna sa iti pastrezi
resursele pentru mai tarziu, atunci cand le poti valorifica, chiar daca
nu este conform planului. Dar pentru asta elementul principal al
ecuatiei trebuie sa fie rezultatul scontat. Calculele trebuie facute
avand in prim plan varful.
In vara lui 2013, in timp ce fixam corzi pe Nanga Parbat, pe o
portiune de abrupt de 1000 de metri, toata echipa era mai sus sau mai
jos pe munte: eu si Zsolt Torok eram in fata si fixam corzile, Bruno
Adamcsek, Aurel Salasan si Marius Gane veneau in urma noastra
transportand alte corzi care urmau sa fie fixate, in asa fel incat sa nu
existe timpi morti. La un moment dat, auzim in statia radio ca Marius
s-a accidentat cu briceagul cand desfacea un colac de coarda si coboara
la tabara de baza. Nu am stiut ce se intampla, dar stiam ca experienta
si instinctul lui Marius ii dicteaza cel mai bun lucru de facut. Cand,
cateva zile mai tarziu, ne-am intalnit la tabara de baza, am vazut ca
Marius avea o taietura adanca pe antebrat, care incepuse sa se refaca,
dar care sus, la altitudine mare si concentratie redusa de oxigen, nu
s-ar fi vindecat. In ziua cand am urcat pe varf, Marius a fost cel care a
facut urme in zapada tot drumul de la ultima tabara pana pe Nanga
Parbat, unde la cei 8126 metri, am savurat, rand pe rand si fiecare cat
am putut, rodul unei munci istovitoare.
Sa dai inapoi cand trebuie poate fi cheia succesului, daca deciziile sunt centrate permanent pe atingerea varfului.
