...
- Ce rămâne după o expediție ca Nanga?
Rămân
tot eu, același, dar schimbat în același timp. Rămâne prietenia, efortul
comun pe care nu credeam că îl pot duce, rămâne amintirea tricoului pe
care îl storceam după fiecare antrenament pentru expediție și senzatia
de extenuare, de parcă m-ar fi călcat trenul, și chiar de vomă după
unele antrenamente. Rămân miile de pași dubli urcând pe o bancă cu
douăzeci de kilograme în spate, intervalele de sprint, rămâne momentul
când am decis să cobor când colegii mei au plecat spre vârf și eu nu mă
simțeam bine. Și rămâne momentul de peste câteva ore când am decis să
mai trag un loz. Rămâne soarele care apunea când eu eram pe vârful Nanga
Parbat și coborârea la lumina lunii pline, când mă gândeam că fiecare
pas trebuie să fie bine făcut, ca să ajung întreg acasă la ai mei.
Rămane senzația de mândrie asociată cu un fel de disconfort, că noi am
supraviețuit și am reușit când alții au murit, când mai multi alpiniști
au fost împușcați în tabăra de baza de pe versantul Diamir, unde este
traseul clasic, nesiguranța până când am aflat că un prieten polonez de
pe Diamir nu este printre cei urcați în elicoptere în saci de plastic
negri.
Și noi
am decis să mergem pe versantul Rupal, deși era mai greu, la o bere la
Herculane, cu câteva săptămâni înainte de expediție. Rămân atâtea
lucruri pe care nu am timp să le scriu, pentru că încă nu am timp să
scriu o carte.
...
Ca pe orice cale pe care mergi cu seriozitate și
dedicație și pe care ți se poate lua mai mult decât ești pregătit să
dai. Câștigul este că, în munți, conștientizez ce am când nu sunt acolo,
câștig energia acumulată pentru viața la șes, câștig încredere și
bucuria de a aprecia lucrurile simple.
...
Interviul complet este mai jos:
