Tragedie sau lectie de invatat ?
Aspect mai putin placut al oricarui
sport, este prea des intalnit pentru a fi ignorat. In alpinism si
escalda apare uneori chiar mai repede decat in alte activitati. Este
frustrant sa constati ca esti accidentat cand de-abia ai inceput sa te
antrenezi plin de avant si entuziasm sau cand erai in varf de forma si
te pregateai sa realizezi proiectul visat pentru un intreg an. De obicei
lucrurile se intampla cam asa: incepi sa te antrenezi, devii tot mai
puternic, te accidentezi, faci o pauza, de obicei lunga, te refaci, o
iei de la capat. Sau renunti.
Se intampla des sa vrei la nivel mental
mai mult decat poate corpul tau si sa fii suficient de motivat sa te
impingi pana acolo. Sau pana dincolo. Si atunci se intampla. Discutia
dintre creier, muschi, tendoane si oase nu ajunge mereu la un consens.
Obiectivele noastre de antrenament si pe munte sunt acum, chiar acum sau
intr-un interval pe care ni l-am fixat in functie de sezon, de dorinte,
de ce am citit etc. Doar ca se poate intampla ca tot mecanismul fizic
din organismul nostru care conduce la nivelul de antrenament necesar sa
aiba nevoie de un alt interval de timp. Chiar si in cadrul mecanismului
nu exista aceasta convergenta. Rezistenta musculara creste intr-un ritm
mai rapid fata de ritmul cu care se obisnuiesc tendoanele si
articulatiile cu acelasi efort. Cand te gandesti ca efortul de la
antrenament da roade rapid sau foarte rapid, s-ar putea ca totul sa fie
foarte bine, dar s-ar putea ca termenul corect sa fie prea rapid si dupa
colt sa pandeasca o accidentare. Chiar daca se pot face transformari
evidente in conditia fizica si capacitatea de efort intr-un interval de
ordinul saptamanilor, uneori coatele, umerii, degetele s-ar putea sa
ramana in urma fata de muschi si de timpul scurt in care ne-am propus sa
realizam transformarea.
Sportul in general, si alpinismul in
special, este o provocare fizica, dar si mentala. O sincronizare intre
minte si corp este esentiala, dar nu usor de atins.
Acum doi ani ma bucuram ca fac progrese
la anduranta prin circuite specifice in sala de escalada. Totul a mers
bine mai multe saptamani, numarul de circuite crestea, la fel si
lungimea lor. Pana intr-o zi cand o durere subtila la un deget s-a
instaurat si nu a mai plecat pana nu am facut pauza. Evident nu am facut
o pauza prea lunga, si a recidivat. Am constatat ca probleme care cu
zece ani in urma nu ma afectau si doar le percepeam la cei din jur, au
ajuns si la mine. Refacerea dupa efort dureaza ceva mai mult, fara
refacere apar accidentarile. Statistica in schimb, nu are legatura cu
varsta, aud si vad din jurul meu oameni de toate varstele care se plang
de accidentari la falange, la coate si la umeri. Evident fracturile si
entorsele sunt o alta liga, din care din pacate am facut si eu parte de
cateva ori.
O accidentare de orice natura, chiar
daca pare o tragedie, si paradoxal, in primul rand pentru ca nu poti sa
faci ce iti place mai mult, ar putea fi mai degraba o lectie. Nu usor de
invatat, dar util. Nu poti sa ajungi prea departe cu un picior
permanent pe frana, dar daca nu stii unde e frana, sunt sanse sa iesi de
pe drum. Tuturor ne place cand redescoperim ca uneori avem entuziasmul
si gandirea din adolescenta care ne mobilizeaza sa ne depasim limitele
si sa credem ca orice este posibil. Important insa este sa nu uitam ca,
pe masura ce trec anii, spre deosebire de minte, corpul este poate mai
puternic intr-un fel, dar mai fragil in altul.
