Extrem sau siguranta ?
O buna judecata este rezultatul unei bogate experiente. O bogata experienta este rezultatul unei proaste judecati.” Proverb englez.
Ce este extremul? Ce este siguranta? Niste notiuni greu de definit
atunci cand faci alpinism cu dedicatie. Dar nu atat de greu incat sa te
faca sa renunti. Uneori am simtit ca evoluez in conditii extreme intr-o
noapte inghetata cu -40°C in Tien Shan, cand am iesit dintr-un cort
montat la 6000 metri altitudine, care mai indulcea cu 10 grade
temperatura de afara, pentru a urca pe varful Khan Tengri care se vedea
la capatul unei creste abrupte. Alteori am simtit ca limita este aproape,
adica tocmai am depasit-o cand am inceput coborarea de la cei 8126 de
metri ai varfului Nanga Parbat, la lumina lunii. Alteori am simtit
extremul incercand sa ma orientez in viscol pe crestele din Fagaras sau
intr-o zi torida cand soarele ducea temperatura aerului la peste 35°C in
peretii din Bucegi.
M-am simtit in siguranta? E o poveste destul de complicata cu
siguranta. Sa te simti in siguranta deplina te duce inevitabil la
dezastru mai devreme sau mai tarziu. De fapt mai devreme. Sa te simti in
permanenta nesiguranta te blocheaza si nu mai ajungi nicaieri. Pe munte starea de alerta permanenta este cea care te tine in viata.
Sa te intrebi tot timpul daca panta de zapada pe care mergi e sigura la
ora la care esti pe ea, daca soarele nu a topit gheata care tine in loc
pietrele fixate precar pe peretele pe care te cateri la momentul zilei
cand ai ajuns acolo, sa ai grija calanternata sa aiba baterii incarcate, sa verifici nodulcu care iti legi coarda de ham, sa verifici acelasi lucru la coechipierul tau, sa te asiguri ca ai montat corect dispozitivul de rapelsi sa ii faci o asigurare suplimentara, toate acestea si multe alte obiceiuri care au devenit rutina, iti cresc sansele sa ramai in viata si sa apuci sa spui povestea ta despre situatiile extreme.
Rutina sigurantei se dobandeste in timp. Imi aduc aminte cand, intr-o
vacanta din liceu, am luat contact cu alpinismul utilitar care, pentru o
vreme, in perioada liceului, a facultatii, a reprezentat o parte din
sursele de finantare pentru iesirile la catarat si expeditiile pe munti
mari, obiectivele mele din timpul liber. Prima data cand m-am aplecat
peste marginea cladirii unde urma sa cobor si am incercat sa ma dumiresc
la ce serveste fiecare piesa din puzzle –corzi statice, blocatoare, coboratoare, lonje, puncte de amaraj,
mi s-a parut ca finalul si mai ales siguranta sunt departe. Dar
incet-incet, cu pasi marunti, pe bucatele, am deprins rostul tuturor. Un
coleg cu mult mai multa experienta mi-a atras atentia ca primul pas
este sa iti pui casca pe cap, lucru valabil atat pentru momentul cand incepi lucrul in coarda, cat si pentru momentul cand ajungi la baza peretelui. Asa
cum verifici calitatea unui amaraj de care legi o coarda in care vei sta
urmatoarele zeci de minute, asa solidarizezi si o regrupare care
trebuie sa fie legatura dintre alpinisti si peretele pe care il
escaladeaza. Sa verifici ca lonja cu care te-ai asigurat cand lucrezi
la inaltime este in stare buna si nu s-a taiat sau corodat este la fel
de important cu a inchide mereu filetul carabinierei cu care ai legat
coarda care pleaca de la hamul tau de regrupare atunci cand esti intr-un
perete la sute de metri deasupra solului. Aceste lucruri s-au completat
unele pe altele si au generat un fel de paranoia utila in care te educi sa vezi avantajele rutinei care te tine in viata fata
de rutina care da nastere la greseli care pot fi facute o singura data.
Ultima data. Fundatia se construieste temeinic si pentru asta
experienta celor care o au si sunt dispusi sa o transmita este de
nepretuit. Un curs de initiere in alpinism in care instructorii
modeleaza corect abordarea viitorilor practicanti fata de acest sport
poate constitui baza pe care acestia isi pot construi propria experienta
si pe care se pot sprijini cand imping limitele extreme ale propriei
vointe tot mai departe, pastrand o marja de siguranta care sa ii aduca
sanatosi acasa.
“Amat Victoria Curam. (Victoria ii favorizeaza pe cei pregatiti).” - Proverb latin.
Am constatat in timp ca a urca un munte inseamna o munca si aceasta
munca se duce partial pe munte si partial inainte sa pleci de acasa,
atunci cand citesc, ma documentez, ii intreb pe cei care au incercat
deja sa il urce sau au vazut macar muntele de aproape, fac rost de hartisi
incerc sa imi fac temele suficient de bine incat sa nu fiu luat prea
des pe nepregatite. Pentru ca muntele te surprinde intotdeauna, nu are
rost sa incerci sa il controlezi. Ceea ce poti face este sa te
controlezi pe tine si sa te ridici la inaltimea a ceea ce poti fi pe munte. Asta nu este o garantie. Este o conditie eliminatorie.
De aceea incerc sa planific cum poate fi urcat muntele de mine si
coechipierii mei la un moment dat. Pot sa il urc in stil alpin –sa
inaintez in fiecarezi tot mai sus si sa car tot bagajul dupa mine –sau e
nevoie sa folosesc stilul expeditionar –sa amenajez traseul, sa fac
depozite de provizii si mai multe drumuri progresiv tot mai sus? Incerc
sa estimez care sunt posibilitatile optime, dar sa si gasesc o solutie
pentru situatiile cand socotela de acasa nu se potriveste cu cea din
targ. Flexibilitata mintii este un atribut al succesului pe munte. Rigiditatea este cea contraproductiva.
Daca vremea proasta te impiedica sa mergi in sus, e posibil sa fie mai
bine sa mergi in jos, pentru a fi in stare sa revii cand vei avea
conditii, decat sa iti consume proviziile si energia stand pe loc, doar
pentru a actiona conform planului. E bine sa anticipezi ce se poate
intampla si sa ai o optiune de rezerva. Sau sa o creezi.
In urma cu zece ani ma ocupam cu instruirea in domeniul sanatatii si
sigurantei in munca in cadrul unei echipe de salvare montana si a
trebuit sa fac o evaluare a riscurilor. Nu erau lucruri pe care sa nu le fi stiut, doar ca a trebuit sa le pun pe hartie sistematizat. Cauza si efect. Problema si solutie.
Mi-am dat seama ca asta ajuta. Atunci mi-am dat seama ca a diseca
organizarea unei expeditii pe un munte mare de pe alt continent, care
presupune probleme serioase de logistica, in bucatele mici si a gasi
solutie pentru fiecare etapa in avans este mult mai eficienta si mai
putin costisitoare decat varianta heirupista “Just go for it!”. Imi place
sa pastrez entuziasmul repectiv pentru momentele pe care nu le pot
controla, ele apar cu sau fara premeditare, momente cand actiunea este
superioara non-actiunii si sa organizez ce se poate organiza.
Imi place sa invat permanent. Tot timpul cineva ne poate invata ceva
nou. Sau poate pune ordine in ceea ce stiam deja. Am stiut de la
inceput ca trebuie sa am haine calduroase, haine care sa respire, haine impermeabile, ca trebuie sa protejez extremitatile de frig, de arsuri, de insolatie, sa ma feresc de oftalmie, sa am ochelari de soare, manusi diverse,
sosete de schimb. Dar cand am vazut o prezentare facuta de Steve House,
castigator al Pioletului de Aur -cea mai importanta distinctie in
alpinism, a unui sistem de haine si a felului in care se completeaza
unele pe altele, in asa fel incat sa nu trebuiasca sa scoti un strat
exterior pentru a scapa de un start intermediar care te incalzeste prea
tare, ceea ce poate duce, daca se intampla in ploaie sau ninsoare la o
racire a temperaturii corpului, pot spune ca am avut o adevarata
revelatie. Cand am inteles ca totul nu este sa fii gros imbracat cand
te desfasori in frig, ci mult mai important este sa nu transpiri, pentru
ca atunci iti va fi cu adevarat mult mai frig, am considerat ca am
facut un alt mare pas de cunoastere inainte. Am invatat sa rezolv
aceasta problema fiind relativ subtire imbracat atunci cand ma misc si
sa ma incalzesc de la miscare si sa ma imbrac cu o haina foarte
calduroasa atunci cand stau pe loc. Aceste lucruri si altele au fost
invatate in timp, dar ma bucur ca am fost receptiv sa pot primi aceasta
invatatura.
Ca si salvator montan, am vazut de mai multe ori situatii pe munte
cand lucrurile au mers rau si stiu ca lucrurile nu merg mereu bine. Am
tras concluzia ca o viziune pe termen lung e mult mai sanatoasa decat o incrancenare pentru un proiect de moment. De fiecare data proiectul care ne angreneaza la un moment dat este cel mai important, dar niciun varf nu merita sa fie ultimul obiectiv atins.
Am vazut oameni care au stiut sa renunte la momentul oportun si au
stiut sa revina si sa finalizeze proiectul, chiar daca a durat mai bine
de zece ani. Morala este ca se poate, cu conditia sa vezi lucrurile
dincolo de momentul actual. Important este sa fii apt cand ocazia se
iveste. Daca mori incercand intr-o furtuna, nu o sa mai aiba cine sa reuseasca pe vreme buna.
Pentru a fi in ton cu vremurile in care totul se rezolva in zece
pasi, decalogul meu pentru a-ti folosi limitele in situatii fara
limitein alpinism arata asa:
- Documenteaza-te (traseu/harta/obstacole)
- Planifica pentru situatii de neplanificat
- Echipeaza-te corespunzator
- Eficientizeaza-ti resursele
- Fii pregatit sa improvizezi
- Actioneaza in termeni de cauza-efect si problema-solutie
- Nu porni niciodata de la premisa ca stii suficient
- Niciodata nu subestima conditiile extreme
- Identifica-ti limitele si impinge-le
- Fii flexibil
Pe scurt, cel mai important aspect pentru a fi in siguranta in situatii extreme este sa prioritizezi. Eu o fac cam asa:
Sa ne intoarcem acasa sanatosi. Sa ne intoarcem prieteni. Sa urcam pe varf.
In ordinea asta!
