Manusile – o eterna problema complicata

Lana, puf, sintetic, gros, subtire ?
 

Daca te cateri si incerci sa gasesti o pereche perfecta de manusi, ajungi mai devreme sau mai tarziu sa ai probleme de alegere. Iti doresti probabil o manusa care sa fie si aderenta si impermeabila si rezistenta. Probabil ca in general vei gasi doar doua dintre aceste trei calitati la o manusa, dar niciodata pe toate trei. 

Cu toate acestea, oamenii se descurca facand un compromis, in functie de traseul pe care doresc sa il faca. Pentru activitati in conditii in care frigul nu reprezinta o problema, ci doar protectia mainilor, cum ar fi via feratta, cataratul artificial, rapelul, manusile din piele sau inlocuitor, cu degetele libere, sunt optiunea cea mai buna – mana este protejata si doar buricele degetelor sunt expuse, dar acest lucru asigura dexteritatea necesara. In cazul manusilor dedicate exclusive rapelului, degetele sunt protejate integral – cum ar fi la Petzl Cordex.

Cand temeraturile scad, lucrurile se complica un pic. Daca trebuie sa ne cataram la un nivel tehnic ridicat, manusile care au degetele libere, dar sunt prevazute cu un capac pentru degete sunt o optiune buna. Atunci cand ne cataram cu mana goala pe stanca, capacul sta desfacut, cand folosim pioletul sau vrem sa incalzim mana, tragem capacul peste degete. E o operatiune laborioasa la care uneori se folosesc si dintii, si care poate oferi satisfactii putin masochiste, dar cand trebuie, trebuie. Lana ramane in continuare unul dintre cele mai apreciate materiale pentru acest tip de manusi, dar o dublura de fleece pe interior le poate mari rezistenta si usurinta cu care se pun si se dau jos. Evident, nu e o placere sa stai cu degetele lipite de stanca la temperaturi negative, asa ca e bine sa ai si manusi groase cu un singur deget in care sa iti incalzesti mainile atunci cand conditiile o permit. Mai multe despre acest subiect un pic mai tarziu.

Pentru terenul alpin se aplica teoria straturilor. Atunci cand inca nu este foarte frig si suntem in conditii uscate, putem folosi o manusa cu degete din material rezistent la vant si care respira, mulata pe mana, dintr-un material care nu va fi impermeabil. Daca temperatura scade si/sau incepem sa stam cu mainile lipite de gheata sau sa scormonim prin zapada cu pioletii, atunci peste aceasta manusa, putem imbraca o alta, tot cu degete, mai voluminoasa, cu o membrana impermeabila si care are o izolatie termica. Evident, doua manusi una peste alta scad dexteritatea, asa ca trebuie alese cu mare grija. Sau putem pur si simplu sa le schimbam pe cele subtirele cu celelalte. Daca sunt umede, cel mai bine este sa le bagam intr-un buzunar de la piept – caldura corpului le va usca in timp, sau cel putin le va impiedica sa inghete. Stiu, probabil ca va ganditi ca este din nou o nota masochista… poate din cauza ca vorbim in continuare despre acelasi sport…

Atunci cand altitudinea creste, temperatura scade sau startul este unul foarte matinal, lucru de obicei asociat cu una dintre primele doua conditii anterioare, intra in scena manusile calduroase, cu izolatie sintetica sau de puf, cu un singur deget, asa-zisele supramanusi. Ele pot fi purtate peste manusile subtirele si mulate pe mana despre care vorbeam mai devreme sau peste mana goala. Smecheria este ca degetele se incalzesc unul de la altul cand sunt acoperite toate de manusa groasa si caldura nu se mai pierde in exterior, evident, in detrimentul dexteritatii. Personal, prefer sinteticul ca si izolatie, fata de puf la supramanusi, din motive de rezistenta. Pe langa asta, puful ud nu mai e bun de nimic. Sinteticul isi mai face treaba o vreme indelungata dupa ce s-a udat.

O alta categorie de manusi sunt manusile de matase, extrem de subtiri, adauga un plus termic si pot fi purtate sub oricare dintre manusile mentionate anterior, oferind dexteritate sporita si garantand ca nu vom fi cu mana goala in ger, indiferent cat de migaloasa este sarcina de executat.

Alegerea de combinatii este a fiecaruia, in functie de activitatea pe care o desfasoara, ideea de baza este sa poti numara pe degete pana la zece si dupa o incursiune la -40 de grade.

Picioarele, sosetele si frigul

 Sfaturi de sezon. Rece.

Poate cea mai delicata problema iarna pe munte, cand vine vorba sa iti pazesti extremitatile, este cum sa iti pastrezi picioarele calde, sau cel putin sa le feresti de degeraturi. 

In primul rand un aspect esential este cum sa le pastrezi uscate. De aici pleaca totul. Daca ai picioarele ude, din afara sau, un pic mai subtil si ignorat caz, din interior, e o chestiune de timp pana cand o sa incepi sa cedezi caldura ca sa usuci sosetele si bocancii. Pe unde? Evident, prin talpa si degetele de la picioare. 

Asa cum in armata norvegiana soldatii care sufera de degeraturi sunt sanctionati pentru neglijenta, si la munte, in conditii de ger, este responsabilitatea fiecaruia sa aiba grija de picioare. Presupunem ca bocancii sunt impermeabili. Dar ce se intampla in interiorul lor este important in prezenta discutie. 

Sa incepem cu inceputul. Ar trebui sa folosesti un picior uscat pe care sa pui un liner – o soseta foarte subtire care sa fie in contact direct cu pielea si care sa preia transpiratia. Un exemplu de care sunt foarte incantat sunt Mund Elbrus. Peste aceasta soseta apare ciorapul serios si calduros care ofera confort termic si izolatie. In zilele geroase, pentru mine, nimic nu se compara cu modelul K2 de la Mund. 

Marimea sosetelor trebuie aleasa in asa fel incat ele sa nu joace pe picior si sa nu formeze cute, care, presate in bocanc sa submineze circulatia – reteta sigura pentru degeraturi. Aceasta combinatie de izolatie termica a piciorului ar trebui sa fie suficienta pentru a trece cu bine o zi in miscare pe munte. 

Ce se intampla dupa o zi de actiune in frig, in conditiile in care urmeaza si a doua zi? Seara este imperios necesar sa usuci sosetele, de obicei cele subtirele au preluat transpiratia si ele trebuie uscate primele. Daca este disponibila o sursa de caldura e minunat, daca nu, caldura corpului in sacul de dormit rezolva problema. Acelasi lucru este valabil si pentru sosetele groase din exterior. Peste noapte trebuie sa apara inca o pereche de sosete uscate calduroase care sa ofere confort termic in timpul somnului. A doua zi, in principiu ar trebui sa ai toate trei perechile de sosete uscate si poti relua procesul.

Cu doua taisuri este folosirea asa-ziselor sosete vapor-barrier, care sunt in esenta niste sosete extrem de subtiri din plastic care se poarta peste liner. Transpiratia este garantata, dar garantat este faptul ca ramane acolo si nu uda soseta groasa si bocancul. Ramane de uscat doar soseta subtire, ceea ce este mai usor. Dezavantajul la turele de mai multe zile este ca incepi sa ai picioarele ca si cum tocmai ai fi iesit dintr-un bazin in care ai stat jumatate de zi.

Atunci cand frigul nu este asa aspru, putem elimina linerul, problema fiind ca transpiratia, daca se pune problema ei, ajunge in singura soseta din picior si poate razbate mai departe spre bocanc, un articol mult mai greu de uscat. In ture de o zi si in conditii de temperature diferite merita experimentate ambele variante.  

O capcana este sa iti pui prea multe randuri de sosete una peste alta sperand sa iti fie mai cald, dar acest lucru sa restranga locul din bocanc pana la inhibarea circulatiei, ceea ce duce la racirea picioarelor si degeraturi.

Sa iti misti in permanenta degetele de la picioare cand le simti reci creste sansele sa le pastrezi pe toate. 

Pe scurt, asa cum bine au zis englezii : “Move it or lose it!”

Atitudine si motivatie

Zen sau furie dezlantuita ?

E foarte delicat sa definesti ce este o atitudine buna si ce este o atitudine rea pentru atingerea unui obiectiv in alpinism. Cert este ca atunci cand atitudinea iti distruge concentrarea, esecul se apropie, indiferent cat de pregatit sau de antrenat esti. Cata vreme nu iti doresti cu adevarat, nu ai ce sa cauti pe munte. Dar exista si o alta posibilitate – aceea cand ai nevoie sa fii pe munte. Este la fel de valabil, dar nevoia trebuie sa fie la fel de puternica precum trebuie sa fie dorinta in primul caz. Cand mintea nu este acolo in totalitate, devii mai slab. Cand te concentrezi pe lucruri sau situatii de la sute sau mii de kilometri distanta, pe care oricum nu le poti schimba, in loc sa te focusezi pe ce ai de facut in momentul ala, care conteaza, devii mai slab. Cand nu te poti concentra sau nu mai vrei sa urci muntele, poate este mai bine sa nu o mai faci.

Atunci cand ai de urcat un munte, acceptiunea de atitudine buna sau rea nu prea are legatura cu cea comuna. Realizari impresionante in alpinism au fost generate de furie sau frustrare. Desi o asemenea atitudine ar putea fi descrisa ca si rea. In mod sigur nu este cel mai fericit caz, dar o atitudine cu adevarat rea este cea care te impiedica sa iti realizezi scopul.

Atitudinea potrivita este starea mentala care te propulseaza catre telul propus, indiferent ca este o stare zen sau furie dezlantuita. Tulburarile interioare au avut rolul lor in a inspira ascensiuni memorabile, chiar daca privitorii neinitiati privesc aceste framantari ca o stare negativa. Este adevarat ca pentru persoana in cauza este un moment pe care poate nu si l-ar fi dorit, dar cei pregatiti pot fructifica aceste neajunsuri in oportunitati. Experienta, atentia si constientizarea faptului ca performezi intr-o asemena stare sunt factorii care te tin in viata cand actionezi in acest fel.

Uneori acest gen de abordari au dus la dezastre, dar alteori intrebarile, dubiile si confuzia au fost izvoarele creativitatii, atat in sport, cat si in arta. Sau in sport ca arta. Caz in care ele sunt atitudini potrivite.

Siguranta, viteza si greutatea

 Light is right!

Chiar daca e bine sa ai grija unde pui fiecare pas si e adevarat ca graba strica treaba, unii parcurg niste rute in zile, altii in ore si altii ''zboara'' prin aceleasi locuri in niste timpi incredibili de ordinul zecilor de minute. Explicatiile sunt multe, printre ele fiind o dotare genetica deosebita, antrenamentul superior si nu in ultimul rand greutatea rucsacului. Avand in vedere ca primele doua sunt mai greu de controlat, respectiv de obtinut, despre al treilea aspect se pot face mai multe lucruri. 

Cata vreme ne raportam la o logica simpla si anume ca cu cat stai mai putin timp expus pericolelor esti mai in siguranta, greutatea pe care o cari in spate poate face diferenta sau poate contribui la acea diferenta de siguranta. Chiar daca unii duc la extrem reducerea greutatii rucsacului in competitii sau in realizarea unor recorduri ''extreme'', unele aspecte in acest sens pot ajuta pe oricine.

Multe lucruri se pot face pentru a reduce greutatea echipamentului creat, primul dintre ele fiind unul destul de consumerist – cumpararea unor echipamente cat mai usoare si upgradarea permanenta in sensul acesta, exista chiar un fel de fanatici in domeniu, dar intentia mea este de a vorbi despe un mod de a vedea lucurile.

Imi amintesc cum acum ceva vreme erau in voga rucsacii facuti integral dintr-un material foarte rezistent la abraziune, ''cordura'', in pofida faptului ca erau foarte grei. In timp majoritatea oamenilor au constatat ca din orice material ar fi rucsacul, nu il tarasti nicaieri atat de tare incat sa merite sa cari in spate aproape un kilogram in plus la fiecare tura pentru a fi sigur ca te tine o viata. Aproape orice rucsac rezista la un pic de frecare cu stanca si daca chiar planifici sa il tragi pe langa un perete sute de metri, merita sa iti iei unul dedicat pentru asa ceva, un sac de perete, si atunci se schimba discutia. Deci, de ce sa nu folosesti un rucsac din materiale mai usoare ?

Sacul de dormit poate fi si el completat cu hainele pe care le cari oricum dupa tine. Nu are sens sa cari un sac de dormit forte calduros, dar si greu, doar ca sa dormi in tricou, cata vreme ai la tine oricum niste haine groase pe care le poti purta noaptea si astfel vei obtine acelasi confort termic utilizand un sac de dormit cu jumatate de kilogram mai usor.

Nimic nu se compara cu un ceai cald iarna si sunt multi fani ai termosului. Cu toate astea, un termos are cu cel putin jumatate de kilogram in plus fata de un bidon de plastic, poti inmulti un pic cantitatea de lichid din el adaugand zapada, dar o data ce s-a terminat ceaiul, ai la tine un fier de aproape un kilogram pe care doar il cari in spate. La aceeasi greutate, poti cara un arzator, o oala usoara si o butelie mica de gaz din care poti obtine mult mai mult lichid cald in timpul zilei. Bidonul de plastic poate fi tinut in rucsac invelit cu pufoaica si timpul cat lichidul va sta cald creste pana aproape de perioada in care ar trebui sa consumi respectiva cantitate de lichid.

Exemplele pot continua, dar ideea este aceeasi. 

Uneori pare greu de acceptat, dar s-a dovedit ''the hard way : light is right and speed is safety!''

Mentinerea sanatatii

Antrenat, dar sanatos.

 

Unul din obiectivele importante si greu de atins in pregatire si in timpul unei expeditii este sa iti mentii o stare buna de sanatate. Daca esti sanatos si nu te accidentezi ai posibilitatea sa te antrenezi in mod constant la un nivel tot mai inalt, cheia succesului pentru orice realizare in sport.

Un alt aspect al problemei este acela ca, in vreme ce exercitiile fizice cu intensitate moderata intaresc imunitatea, antrenamentul intensiv o slabeste. Sportivii de performanta sunt mai predispusi la imbolnavire decat restul oamenilor, deoarece intensitatea antrenamentului si a evenimentelor sportive la care participa micsoreaza capacitatea organismului de a lupta cu boala.

Ideal este sa iti cunosti organismul si sa nu il fortezi mai mult decat poate el sa se adapteze la cresterea intensitatii efortului din timpul antrenamentelor. In timpul unei ascensiuni importante si mai ales dupa, este garantat ca esti mai vulnerabil la imbolnavire decat inainte. Supraantrenamentul are si el acelasi efect, dar pe termen mai lung.

Efortul la altitudine mare stimuleaza si el aparitia infectiilor respiratorii. Ideal este sa fii suficient de antrenat ca efortul facut la altitudine sa nu fie la intensitatea maxima pe care o poti genera si in acest fel sa nu iti afectezi prea tare sistemul imunitar. Un ideal greu de atins, e adevarat.

Odihna si sananatea sunt chiar mai importante decat antrenamentul atunci cand calatoresti in zone ca Asia, Africa, America de Sud, unde exista germeni cu care organismul nu este obisnuit sa lupte. Numai faptul ca zbori spre acele locuri te face susceptibil la a intra in contact cu germeni din toata lumea preluati in instalatia de aer conditionat a avionului. Supraantrenamentul te face si mai susceptibil la a contracta infectii, datorita slabirii capacitatii de aparare a organismului. De aceea e intr-un fel mai bine sa gresesti in minus decat in plus cand vine vorba de antrenament, pentru ca se poate recupera mai usor o lipsa de forma maxima decat efectul unei imbolnaviri care te va face sa stai pe bara o perioada indelungata.

Sistemul imunitar se pastreaza puternic cel mai bine intr-un organism odihnit si sanatos. Este mult mai usor de spus decat de facut intr-o societate care ne impune tot mai mult ritmul ei alert, dar sansele cresc constientizand acest aspect.

Orientare

Instrumente esentiale.

Cei 1400 de metri diferenta de nivel care separa fosta statie meteorologica si varful Kazbek din Caucazul Georgian nu sunt un teren dificil tehnic, in schimb, pe vreme nefavorabila, ofera probleme serioase de orientare. Plecand spre varf pe intuneric si la lumina stelelor eram destul de optimist cu privire la starea vremii. Dar dupa vreo trei ore de lumina, sperantele mele au inceput sa se destrame cate putin cu fiecare dintre cele trei grupuri ghidate care plecasera inaintea noastra si care se intorceau din cauza dificultatilor de orientare cauzate de vantul si ceata care acoperea pantele superioare ale muntelui. Intr-adevar, perspectivele de a te rataci pe pantele largi fara prea multe repere era mare.

Cumva indoiti de faptul ca ghizii locali renunta, evident purtand o responsabilitate mai mare decat doar pentru propria persoana, eu si partenerul meu Alexandru Halibei , tinand cont de faptul ca vantul si ninsoarea nu erau insemnate si doar vizibilitatea era problema reala, decidem sa fortam si sa ne incercam norocul, dar si ceva mai mult decat atat – cunostintele de navigatie.

Pe rutele clasice de obicei nu ai nevoie de harta si busola – de multe ori sunt multe grupuri, in general si ghizi locali, asa ca teoretic, te uiti in stanga si in dreapta si faci ce fac si restul. Ei bine, daca asta poate fi o problema de scadere a satisfactiei explorarii, pentru noi, in momentul acela, se rezolvase. Muntele era tot numai al nostru, impreuna cu accesoriile de moment – vant, ninsoare si ceata.

Inainte ca tot campul vizual sa fie acoperit am consultat harta, am identificat reperele concludente, o creasta in extrema dreapta a culoarului de zapada pe care urcam si alte cateva palcuri de stanci. Am luat azimut spre punctele relevante vizibile si incet incet am inceput orbecaiala. Corvoada de a deschide harta in viscol nu a fost de neglijat, nici lucrul cu busola in aceleasi conditii nu semana cu cursurile de orientare turistica din liceu, dar cu doua pauze in care am sapat in zapada cate un adapost asteptand sa treaca niste rafale puternice de vant, am ajuns la culoarul final, mai ingust si abrupt, marginit de niste muchii stancoase evidente care ne-a condus pe varf. A urmat o coborare in conditii similare, dar cu un pic de informatie recent acumulata despre ruta de urmat, ne-am descurcat.

A fost una dintre putinele situatii cand am folosit busola pe care o port in general in rucsac “degeaba”, la fel cum nu prea multa lume o face in zilele noastre, dar acest mic obiect aparent neinsemnat a facut diferenta. Diferenta in acest caz a fost intre a sta sau nu pe un varf de 5000 de metri, dar in alte situatii, a fost intre a ajunge jos in directia corecta sau a rataci pana la hipotermie.

Concluzia este una simpla: utilizarea hartii si busolei sunt si trebuie sa fie parte integranta din pregatirea oricui care merge pe munte. Un mic avantaj fata de GPS, scula foarte utila, incontestabil, este faptul ca busola, considerabil mai usoara, nu depinde de baterii si nici de harti digitale descarcate in avans, care in unele colturi de lume sunt mai greu de procurat.

Suntem mai multi, suntem mai in siguranta?

“cel mai inalt din…” ... 

Pe vremuri ti se spunea foarte clar sa nu mergi singur pe munte, pentru ca in caz ca se intampla vreun accident, cineva sa poata avea grija de accidentat, cineva sa dea alarma si asa mai departe. Foarte adevarat. Cumva insa, multa lume a ramas cu ideea ca esti cu atat mai in siguranta cu cat mai multa lume este pe munte. Ei bine, nu este asa, chiar dimpotriva. O stiam, auzisem povesti despre situatii similare, dar acum tocmai am trait-o.

Impartasind experienta impreuna cu prieteni mai vechi si mai noi, cu mai multa sau mai putina rutina pe munte, am participat la o ascensiune pe varful Grosglockner, care la cei aproape 3800 de metri este cel mai inalt munte din Austria. Apelativul de “cel mai inalt din…” se pare ca atrage si aici un numar mai mare de oameni fata de cat poate suporta muntele. Evident, nu ai cum sa te superi ca altii vor sa impartasasca aceleasi lucruri care iti plac si tie. Si tu esti unul dintre cei care vor sa urce aici si acum. Chiar si traseul mai dificil din apropiere, pe care il urcasem cu cativa ani inainte in conditii de iarna si in care nu vedeam alta fiinta vie in afara de partenerul meu, oferea acum imaginea unor mici ambuteiaje.

Chiar daca portiunea finala era ingusta, densitatea populatiei era mare. Pe sectiuni abrupte si creste pe care abia avea loc un om, se inghesuiau cei care mergeau la deal si cei care mergeau la vale. Plus cei care urcasera ruta vecina mai grea si coborau pe ruta clasica. Coada efectiv. Senzatia de siguranta asociata cu multimea disparuse si era evident pentru oricine, indiferent cata experienta pe munte avea.

In final, cu ceva dat din coate, o parte dintre noi au ajuns pe varf si o parte au coborat de pe varful secundar. Poate o decizie mai inteleapta, avand in vedere ca spre pranz zapada incepuse sa fie moale si alunecarile erau frecvente. Siguranta trebuie sa fie inainte de toate, chiar cu pretul regretului de a nu urca pe varf.

Cum nu consider o optiune sigura sa urc sau sa cobor tarziu in zi, in mod deliberat, pe o zapada care este departe de a fi stabila si intr-un moment al zilei cand furtunile de dupa-amiaza pot lovi crestele muntilor, doar pentru a evita aglomeratia, se pare ca lectia invatata a fost ca ascensiunea muntilor populari trebuie facuta ori mai devreme decat devreme in zi, ceea ce inseamna de fapt in noapte, ori in alt sezon mai exigent.

Sfarsitul nu-i aici!

Imaginea viitorului

Am fost intrebat de multe ori ce simt cand ajung pe varful muntelui. E greu de spus, uneori unele sentimente sunt mai preganante ca altele – bucurie, usurare, oboseala, dezamagire ca s-a terminat ascensiunea, ingrijorare pentru coborare, toate acestea si altele de care nu imi dau seama pe moment, sunt un adevarat cocktail. Cert este ca e un punct de referinta – am realizat ce mi-am propus, tot efortul si toate sacrificiile au meritat. 

Exista aici pe varf un pericol subtil, in afara de cele concrete ale coborarii. Pericolul plafonarii, tendinta de a considera sfarsitul traseului similar cu sfarsitul activitatii care ti-a adus atatea satisfactii. E posibil sa simti ca mai sus sau mai greu nu se poate sau nu mai merita sa iti bati capul, ca este o realizare asa de importanta, incat nu mai merita sa cauti alte obiective. Sau sa nu reusesti sa gasesti alte obiective, coplesit fiind de magnitudinea realizarii pe care tocmai ti-ai facut-o cadou.

Succesul trebuie sarbatorit, pentru ca merita. Dar daca ai reusit sa urci pe varful muntelui, merita sa te uiti in jur. Daca la poalele muntelui tot ce se vedea in fata era muntele pe care urcai, pe masura ce urci poti sa vezi tot mai departe si de pe varf se vad multi alti munti. Imaginea lor este un capital important. Este imaginea viitorului. Ai dat mai mult decat credeai ca esti in stare si ai reusit. Merita ca experienta si abilitatile castigate sa le investesti pentru a urca in continuare, pentru a gasi noi provocari, pentru a valorifica potentialul celui care ai devenit urcand muntele.

Toate astea nu se pot insa realiza imediat. Trebuie timp dupa ce te-ai extenuat pe varfurile muntilor pentru a putea sa fii in stare fizic, mental si emotional sa urci din nou, cu acelasi entuziasm, mai departe. Daca fizic si mental refacerea se realizeaza mai repede, oboseala emotionala e mai greu de inlaturat. Daca iti dai timp sa te bucuri de reusita si sa te refaci complet din toate punctele de vedere, nu ti se va mai parea ca viata este o ascensiune obositoare care nu se mai termina niciodata.

Odata refacut, poti sa te uiti cu alti ochi, cu ochii omului care a urcat muntele sau peretele care tocmai a reprezentat visul implinit. Cu noua viziune iti poti valorifica si noua experienta pentru a continua ascensiunea adevarata, aceea care este in interiorul tau, aceea care te face sa vezi mai bine cine esti si unde poti ajunge cu adevarat.

Puterea vizualizarii

Exersarea succesului

Presupune imaginatie. Presupune sa ai incredere ca vei reusi. Presupune sa repeti cu ochii inchisi fiecare portiune a traseului, eventual fiecare miscare, eventualele probleme, rezolvarea lor, deciziile care trebuie luate in anumite situatii, starea mentala din momentele cruciale.

Cu cat mai multe detalii vizualizezi, cu atat mai bine, de exemplu cum te legi la sireturi intr-un cort stramt, la ora 2 dimineata, cum te feresti de peretii cortului plini de condens inghetat, temperatura de afara, momentul cand depasesti pasajul cheie al ascensiunii, mirosul pe care il simti, momentul cand pui piciorul pe varf sau iesi din perete. Toate acestea te familiarizeaza si te apropie de ceea ce va urma. Ca sa poti vizualiza cat mai exact, ajuta sa te documentezi, sa vorbesti cu oameni care eventual au fost pe traseul pe care vrei sa mergi, sa vezi filmari din portiuni cheie ale rutei, sa studiezi fotografii, sa citesti carti care descriu ascensiunea. Pe langa analiza acestor informatii, imaginatia ta face restul.

Foarte important este sa nu vizualizezi esecul sau accidentarea, acestea plasand capcane in subconstient. Fiecare process de vizualizare trebuie sa se termine cu succes. Daca realizezi ca vizualizezi aspecte negative, trebuie sa te opresti, pentru ca altfel, iti setezi singur situatii care sa se termine prost, iti programezi esecul sau o prestatie slaba. In cazul asta, trebuie sa incepi din nou si sa nu te opresti pana nu vizualizezi reusita ascensiunii. Asta inseamna sa exersezi succesul.

Asa cum planificarea pregateste constientul, vizualizarea pregateste subconstientul. Ambele sunt procese de baza in pregatirea pentru o ascensiune importanta.

Vizualizarea este un proces care antreneaza subconstientul pentru solutionarea diverselor situatii care pot aparea. Ele pot sa nu apara niciodata, dar capacitatea subconstientului de a rezolva situatii va creste. Vizualizarea pozitiva ajuta, cea negativa este autosabotaj. Daca uneori nu este timp sau dispozitie pentru o vizualizare pozitiva, din pacate, vizualizarea negativa poate aparea insidios, pe nesimtite, singura. 

Atentie la acest lucru – cand te surprinzi vizualizand situatii negative sau cautand scuze pentru esec, e timpul sa preiei initiativa si sa incepi vizualizarea pozitiva.

Varful de forma

Antrenament si refacere

Varful de forma reprezinta apogeul unui ciclu de antrenament, perioada de maximum doua saptamani cand ai vrea sa fii pe varful pe care l-ai visat sau sa termini ultima lungime din peretele care te-a fascinat de ani de zile.

In general, un sportiv poate fi in varf de forma cel mult o data la fiecare sase luni, sau sa zicem o data pe sezon. Cand e vorba de alpinism, este mai greu de planificat, tinand cont ca variabilele ca sanatatea, norocul, vremea si conditiile de pe munte influenteaza foarte mult o ascensiune. De asemenea, majoritatea alpinistilor amatori nu pot sa se dedice complet antrenamentului, din motive profesionale, de familie etc. Asa ca, cu greu se poate corela varful de forma cu perioada optima de ascensiune. Dar se poate maximiza efectul periodizarii calculand inceperea ciclului de antrenament, plecand inapoi de la data cea mai probabila a ascensiunii. Daca de exemplu planifici sa efectuezi o ascensiune sau mai multe in Dolomiti la jumatatea lui iulie sau in jurul acestei perioade, poti incepe ciclul de antrenament la jumatatea lui februarie, avand la dispozitie timp pentru construirea unei forme fizice de baza, cresterea formei fizice specifice, odihna si refacere.

Dupa perioada ascensiunii si revenirea acasa, sa zicem sfarsitul lunii iulie, probabil ca o mare parte din forma fizica va fi disparut, la fel si cateva kilograme. E timpul pentru odihna fizica si psihica, vreme de cateva saptamani, alimentatie corespunzatoare, redobandirea greutatii corporale obisnuite, asta, evident, daca era cea care trebuie inainte de calatorie. Dupa aceea, poate incepe un nou ciclu de atrenament, avand ca obiectiv, sa zicem, o ascensiune in America de Sud, la jumatatea lui ianuarie.

Important este ca intre ciclurile de antrenament refacerea sa fie completa, atat din punct de vedere fizic, cat mai ales psihic, cu atat mai mult cu cat uneori obiectivul propus nu a fost atins sau impactul emotional al ascensiunii a fost semnificativ, pozitiv sau negativ, indiferent daca s-a incheiat cu succes sau nu. Totusi, daca pauza se prelungeste, pentru a nu eroda prea mult baza conditiei fizice, este indicat ca odihna sa fie una activa, practicand sporturi alternative sau efectuand ascensiuni de nivel mediu.

Accidentari

Tragedie sau lectie de invatat ?

 

Aspect mai putin placut al oricarui sport, este prea des intalnit pentru a fi ignorat. In alpinism si escalda apare uneori chiar mai repede decat in alte activitati. Este frustrant sa constati ca esti accidentat cand de-abia ai inceput sa te antrenezi plin de avant si entuziasm sau cand erai in varf de forma si te pregateai sa realizezi proiectul visat pentru un intreg an. De obicei lucrurile se intampla cam asa: incepi sa te antrenezi, devii tot mai puternic, te accidentezi, faci o pauza, de obicei lunga, te refaci, o iei de la capat. Sau renunti.

Se intampla des sa vrei la nivel mental mai mult decat poate corpul tau si sa fii suficient de motivat sa te impingi pana acolo. Sau pana dincolo. Si atunci se intampla. Discutia dintre creier, muschi, tendoane si oase nu ajunge mereu la un consens. Obiectivele noastre de antrenament si pe munte sunt acum, chiar acum sau intr-un interval pe care ni l-am fixat in functie de sezon, de dorinte, de ce am citit etc. Doar ca se poate intampla ca tot mecanismul fizic din organismul nostru care conduce la nivelul de antrenament necesar sa aiba nevoie de un alt interval de timp. Chiar si in cadrul mecanismului nu exista aceasta convergenta. Rezistenta musculara creste intr-un ritm mai rapid fata de ritmul cu care se obisnuiesc tendoanele si articulatiile cu acelasi efort. Cand te gandesti ca efortul de la antrenament da roade rapid sau foarte rapid, s-ar putea ca totul sa fie foarte bine, dar s-ar putea ca termenul corect sa fie prea rapid si dupa colt sa pandeasca o accidentare. Chiar daca se pot face transformari evidente in conditia fizica si capacitatea de efort intr-un interval de ordinul saptamanilor, uneori coatele, umerii, degetele s-ar putea sa ramana in urma fata de muschi si de timpul scurt in care ne-am propus sa realizam transformarea.

Sportul in general, si alpinismul in special, este o provocare fizica, dar si mentala. O sincronizare intre minte si corp este esentiala, dar nu usor de atins.

Acum doi ani ma bucuram ca fac progrese la anduranta prin circuite specifice in sala de escalada. Totul a mers bine mai multe saptamani, numarul de circuite crestea, la fel si lungimea lor. Pana intr-o zi cand o durere subtila la un deget s-a instaurat si nu a mai plecat pana nu am facut pauza. Evident nu am facut o pauza prea lunga, si a recidivat. Am constatat ca probleme care cu zece ani in urma nu ma afectau si doar le percepeam la cei din jur, au ajuns si la mine. Refacerea dupa efort dureaza ceva mai mult, fara refacere apar accidentarile. Statistica in schimb, nu are legatura cu varsta, aud si vad din jurul meu oameni de toate varstele care se plang de accidentari la falange, la coate si la umeri. Evident fracturile si entorsele sunt o alta liga, din care din pacate am facut si eu parte de cateva ori.

O accidentare de orice natura, chiar daca pare o tragedie, si paradoxal, in primul rand pentru ca nu poti sa faci ce iti place mai mult, ar putea fi mai degraba o lectie. Nu usor de invatat, dar util. Nu poti sa ajungi prea departe cu un picior permanent pe frana, dar daca nu stii unde e frana, sunt sanse sa iesi de pe drum. Tuturor ne place cand redescoperim ca uneori avem entuziasmul si gandirea din adolescenta care ne mobilizeaza sa ne depasim limitele si sa credem ca orice este posibil. Important insa este sa nu uitam ca, pe masura ce trec anii, spre deosebire de minte, corpul este poate mai puternic intr-un fel, dar mai fragil in altul.

Meteo

Cu sau fara prognoza ?

In ultimii zece ani prognozele meteo au devenit esentiale pentru ascensiunile montane. Fie ca vorbim de un weekend in Bucegi sau de atingerea unui varf mare din Himalaya. Ne stabilim obiectivele si le modificam in ultimul moment in functie de cum se schimba prognozele meteorologice. Facem planuri grandioase in ferestre marginale de vreme buna si se intampla des sa reusim sa le ducem la capat. Echipamentul se adapteaza si el la vreme, nu mai caram tot ce am cara atunci cand am pleca in necunoscut, hainele de ploaie pot ramane in masina, pufoaica la fel, daca asa zice la meteo. Suntem intr-o epoca in care “light is right” si prognoza este vitala pentru a trai acest concept. Urcam pe vreme proasta pentru a prinde vremea buna in ziua de varf. Si sunt unul dintre cei mai recunoscatori pentru aceasta situatie. A devenit una cotidiana si nici nu mai concepem altfel. Dar nu a fost mereu asa.

In 2013, eram pe punctul de a renunta la a parcurge ultimii 700 metri care duceau pe varful Nanga Parbat pentru ca ma simteam foarte slabit. In extremis, am despachetat bagajul pe care il facusem ca sa plec la vale si am plecat la deal la o ora prea tarzie dupa orice standarde pentru un munte asa de mare. Am ajuns pe varf la apus si am coborat pe intuneric. O abordare extrema. Farama de control pe care o aveam era faptul ca pana atunci prognoza primita s-a confirmat 95% si acum indica inca doua zile de vreme buna. Luna plina avea si ea rolul ei. Fara prognoza m-as fi gandit de mai multe ori inainte sa continui spre varf in ciuda orelor care treceau mai repede ca niciodata.

In 2007 am facut prima repetare a celui mai lung traseu de perete din Romania, “Just another fucking day”, in ultima zi de vreme buna dintr-un interval destul de lung. Noaptea de dupa era prognozata ploaie. Fix la doua noaptea a inceput.

Am invatat ca merita sa te urci in masina si sa conduci mii de kilometri sau sa iti cumperi un bilet de avion scump pentru a doua zi cand stii ca vremea e buna, decat sa iti planifici dinainte cu o eficienta mare legata de costuri, dar cu o loterie si mai mare legata de sansele de a reusi datorita vremii. Am invatat si cum e sa stai acasa pentru ca prognoza e proasta si sa aud povesti despre vremea perfecta de la munte. Sau sa fac rapeluri in furtuna cand vremea buna prognozata s-a amanat fara sa “anunte”. In final am invatat ca nu putem avea controlul total. Putem sa ne folosim de instrumente moderne pentru a ne maximize sansele de reusita, dar nimic nu compenseaza cunoasterea si experienta personala.

Rapeste din farmecul aventurii prognoza? Garantat. Era o vreme cand stabileai sa te vezi cu partenerul de ascensiune la o cabana sau intr-o gara si asa se intampla. Fara meteo, GSM, satelit, internet, schimbari de ultim moment. Iti foloseai “nasul” pentru a determina cum va fi ziua care tocmai incepea si te adaptai. Uneori reuseai sa faci ce doreai, alteori ramanea doar experienta, de multe ori epica. Creste prognoza sansele de a obtine satisfactii mai mari pe munte? Si aici raspunsul este acelasi – garantat.

Important este sa nu uitam ca orice prognoza mai lunga de 36 de ore este bazata pe statistica si ca nimeni nu ne opreste sa invatam sa interpretam semnele vizibile ale vremii, asa cum faceam inainte de boomul informational.

O calatorie intre supravietuire si limite in conditii extreme

Extrem sau siguranta ?

O buna judecata este rezultatul unei bogate experiente. O bogata experienta este rezultatul unei proaste judecati.” Proverb englez.

Ce este extremul? Ce este siguranta? Niste notiuni greu de definit atunci cand faci alpinism cu dedicatie. Dar nu atat de greu incat sa te faca sa renunti. Uneori am simtit ca evoluez in conditii extreme intr-o noapte inghetata cu -40°C in Tien Shan, cand am iesit dintr-un cort montat la 6000 metri altitudine, care mai indulcea cu 10 grade temperatura de afara, pentru a urca pe varful Khan Tengri care se vedea la capatul unei creste abrupte. Alteori am simtit ca limita este aproape, adica tocmai am depasit-o cand am inceput coborarea de la cei 8126 de metri ai varfului Nanga Parbat, la lumina lunii. Alteori am simtit extremul incercand sa ma orientez in viscol pe crestele din Fagaras sau intr-o zi torida cand soarele ducea temperatura aerului la peste 35°C in peretii din Bucegi.

M-am simtit in siguranta? E o poveste destul de complicata cu siguranta. Sa te simti in siguranta deplina te duce inevitabil la dezastru mai devreme sau mai tarziu. De fapt mai devreme. Sa te simti in permanenta nesiguranta te blocheaza si nu mai ajungi nicaieri. Pe munte starea de alerta permanenta este cea care te tine in viata. Sa te intrebi tot timpul daca panta de zapada pe care mergi e sigura la ora la care esti pe ea, daca soarele nu a topit gheata care tine in loc pietrele fixate precar pe peretele pe care te cateri la momentul zilei cand ai ajuns acolo, sa ai grija calanternata sa aiba baterii incarcate, sa verifici nodulcu care iti legi coarda de ham, sa verifici acelasi lucru la coechipierul tau, sa te asiguri ca ai montat corect dispozitivul de rapelsi sa ii faci o asigurare suplimentara, toate acestea  si multe alte obiceiuri care au devenit rutina,  iti cresc sansele sa ramai in viata si sa apuci sa spui povestea  ta despre situatiile extreme.

Rutina sigurantei se dobandeste in timp. Imi aduc aminte cand, intr-o vacanta din liceu, am luat contact cu alpinismul utilitar care, pentru o vreme, in perioada liceului, a facultatii, a reprezentat o parte din sursele de finantare pentru iesirile la catarat si expeditiile pe munti mari, obiectivele mele din timpul liber. Prima data cand m-am aplecat peste marginea cladirii unde urma sa cobor si am incercat sa ma dumiresc la ce serveste fiecare piesa din puzzle –corzi statice, blocatoare, coboratoare, lonje, puncte de amaraj, mi s-a parut ca finalul si mai ales siguranta sunt departe. Dar incet-incet, cu pasi marunti, pe bucatele, am deprins rostul tuturor. Un coleg cu mult mai multa experienta mi-a atras atentia ca primul pas este sa iti pui casca pe cap, lucru valabil atat pentru momentul cand incepi lucrul in coarda, cat si pentru momentul cand ajungi la baza peretelui.  Asa cum verifici calitatea unui amaraj de care legi o coarda in care vei sta urmatoarele zeci de minute, asa solidarizezi si o regrupare care trebuie sa fie legatura dintre alpinisti si peretele pe care il escaladeaza. Sa  verifici ca lonja cu care te-ai asigurat cand lucrezi la inaltime este in stare buna si nu s-a taiat sau corodat este la fel de important cu a inchide mereu filetul carabinierei cu care ai legat coarda care pleaca de la hamul tau de regrupare atunci cand esti intr-un perete la sute de metri deasupra solului. Aceste lucruri s-au completat unele pe altele si au generat un fel de paranoia utila in care te educi sa vezi avantajele rutinei care te tine in viata fata de rutina care da nastere la greseli care pot fi facute o singura data. Ultima data. Fundatia se construieste temeinic si pentru asta experienta celor care o au si sunt dispusi sa o transmita este de nepretuit. Un curs de initiere in alpinism in care instructorii modeleaza corect abordarea  viitorilor practicanti fata de acest sport poate constitui baza pe care acestia isi pot construi propria experienta si pe care se pot sprijini cand imping limitele extreme ale propriei vointe tot mai departe, pastrand o marja de siguranta care sa ii aduca sanatosi acasa.

“Amat Victoria Curam. (Victoria ii favorizeaza pe cei pregatiti).” - Proverb latin.

Am constatat in timp ca a urca un munte inseamna o munca si aceasta munca se duce partial pe munte si partial inainte sa pleci de acasa, atunci cand citesc, ma documentez, ii intreb pe cei care au incercat deja sa il urce sau au vazut macar muntele de aproape, fac rost de hartisi incerc sa imi fac temele suficient de bine incat sa nu fiu luat prea des pe nepregatite. Pentru ca muntele te surprinde intotdeauna, nu are rost sa incerci sa il controlezi. Ceea ce poti face este sa te controlezi pe tine si sa te ridici la inaltimea a ceea ce poti fi pe munte. Asta nu este o garantie. Este o conditie eliminatorie. De aceea incerc sa planific cum poate fi urcat muntele de mine si coechipierii mei la un moment dat. Pot sa il urc in stil alpin –sa inaintez in fiecarezi tot mai sus si sa car tot bagajul dupa mine –sau e nevoie sa folosesc stilul expeditionar  –sa amenajez traseul, sa fac depozite de provizii si mai multe drumuri progresiv tot mai sus? Incerc sa estimez care sunt posibilitatile optime, dar sa si gasesc o solutie pentru situatiile cand socotela de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Flexibilitata mintii este un atribut al succesului pe munte. Rigiditatea este cea contraproductiva. Daca vremea proasta te impiedica sa mergi in sus, e posibil sa fie mai bine sa mergi in jos, pentru a fi in stare sa revii cand vei avea conditii, decat sa iti consume proviziile si energia stand pe loc, doar pentru a actiona conform planului. E bine sa anticipezi ce se poate intampla si sa ai o optiune de rezerva. Sau sa o creezi.

In urma cu zece ani ma ocupam cu instruirea in domeniul sanatatii si sigurantei in munca in cadrul unei echipe de salvare montana si a trebuit sa fac o evaluare a riscurilor. Nu erau lucruri pe care sa nu le fi stiut, doar ca a trebuit sa le pun pe hartie sistematizat. Cauza si efect. Problema si solutie. Mi-am dat seama ca asta ajuta. Atunci mi-am dat seama ca a diseca organizarea unei expeditii pe un munte mare de pe alt continent, care presupune probleme serioase de logistica, in bucatele mici si a gasi solutie pentru fiecare etapa in avans este mult mai eficienta si mai putin costisitoare decat varianta heirupista “Just go for it!”. Imi place sa pastrez entuziasmul repectiv pentru momentele pe care nu le pot controla, ele apar cu sau fara premeditare, momente cand actiunea este superioara non-actiunii si sa organizez ce se poate organiza.

Imi place sa invat permanent. Tot timpul cineva ne poate invata ceva nou. Sau poate pune ordine in ceea ce stiam deja.  Am stiut de la inceput ca trebuie sa am haine calduroase, haine care sa respire, haine impermeabile, ca trebuie sa protejez extremitatile de frig, de arsuri, de insolatie, sa ma feresc de oftalmie, sa am ochelari de soare, manusi diverse, sosete de schimb. Dar cand am vazut o prezentare facuta de Steve House, castigator al Pioletului de Aur -cea mai importanta distinctie in alpinism, a unui sistem de haine si a felului in care se completeaza unele pe altele, in asa fel incat sa nu trebuiasca sa scoti un strat exterior pentru a scapa de un start intermediar care te incalzeste prea tare, ceea ce poate duce, daca se intampla in ploaie sau ninsoare la o racire a temperaturii corpului, pot spune ca am avut o adevarata revelatie.  Cand am inteles ca totul nu este sa fii gros imbracat cand te desfasori in frig, ci mult mai important este sa nu transpiri, pentru ca atunci iti va fi cu adevarat mult mai frig, am considerat ca am facut un alt mare pas de cunoastere inainte. Am invatat sa rezolv aceasta problema fiind relativ subtire imbracat atunci cand ma misc si sa ma incalzesc de la miscare si sa ma imbrac cu o haina foarte calduroasa atunci cand stau pe loc. Aceste lucruri si altele au fost invatate in timp, dar ma bucur ca am fost receptiv sa pot primi aceasta invatatura.

Ca si salvator montan, am vazut de mai multe ori situatii pe munte cand lucrurile au mers rau si stiu ca lucrurile nu merg mereu bine. Am tras concluzia ca o viziune pe termen lung e mult mai sanatoasa decat o incrancenare pentru un proiect de moment. De fiecare data proiectul care ne angreneaza la un moment dat este cel mai important, dar niciun varf nu merita sa fie ultimul obiectiv atins. Am vazut oameni care au stiut sa renunte la momentul oportun si au stiut sa revina si sa finalizeze proiectul, chiar daca a durat mai bine de zece ani. Morala este ca se poate, cu conditia sa vezi lucrurile dincolo de momentul actual. Important este sa fii apt cand ocazia se iveste. Daca mori incercand intr-o furtuna, nu o sa mai aiba cine sa reuseasca pe vreme buna.

Pentru a fi in ton cu vremurile in care totul se rezolva in zece pasi, decalogul meu pentru a-ti folosi limitele in situatii fara limitein alpinism arata asa:

1. Documenteaza-te (traseu/harta/obstacole)
2. Planifica pentru situatii de neplanificat
3. Echipeaza-te corespunzator
4. Eficientizeaza-ti resursele
5. Fii pregatit sa improvizezi
6. Actioneaza in termeni de cauza-efect si problema-solutie
7. Nu porni niciodata de la premisa ca stii suficient
8. Niciodata nu subestima conditiile extreme
9. Identifica-ti limitele si impinge-le
10. Fii flexibil

Pe scurt, cel mai important aspect pentru a fi in siguranta in situatii extreme este sa prioritizezi. Eu o fac cam asa:

Sa ne intoarcem acasa sanatosi. Sa ne intoarcem prieteni. Sa urcam pe varf.

In ordinea asta!

Care e antrenamentul cu cel mai bun randament?

Antrenament si randament.

Alpinismul este un sport care solicita corpul la modul general si de aici tendinta de antrenament general in vederea atingerii unui obiectiv alpin. Am intalnit si experimentat diverse forme de antrenament care aveau ca scop final obtinerea unei capacitati mai mari de efort pe munte. Asta se concretiza in efort aerob de genul mersului pe bicicleta, inotului sau schiului de tura. Rezultatele se simteau. Dar care este, totusi, antrenamentul care poate sa iti ofere cel mai bun rezultat intr-un interval de timp scurt?

Tragand cu coada ochiului la alte sporturi, este usor de constatat ca cei mai buni canotori se antreneaza vaslind, cei mai buni inotatori inoata la antrenamente, cei mai buni schiori schiaza si cei mai buni alergatori alearga. Printr-o generalizare simpla, ar trebui sa vedem ca cei mai buni alpinisti se catara si merg pe munte ca antrenament pentru ascensiunile pe care si le propun.

Pe munte trebuie sa iti cari in sus atat propria greutate, cat si a echipamentului pe care il folosesti, si in concluzie antrenamentul aerob trebuie sa se bazeze in mod prioritar pe dezvoltarea acestei capacitati. Este evident ca mersul pe munte si alergatul sunt cele mai apropiate de acest scop, mai ales daca sunt practicate in panta. Un asemenea antrenament este mult mai specific decat inotul sau mersul pe bicicleta. Statul in sa pe bicicleta preia o parte din greutatea corporala. Pana la urma bicicleta este un mijloc de transport, asta ar si trebui sa faca, asa cum apa preia si ea in mod diferit greutatea corpului, prin felul in care este pozitionat corpul in apa. Aceeasi pozitie face ca inima sa pompeze sange mai usor si efectul de racire pe care il are apa asupra muschilor nu exista atunci cand alergi la deal pe o panta abrupta si simti ca iei foc. Daca pe schiuri poti urca intr-o zi patru sau chiar sase mii de metri diferenta de nivel, incearca sa o faci si pe picioare.

Nu este de neglijat nicio forma de antrenament alternativ si cred ca este chiar recomandabil pentru diversitate in momentele in care o schimbare se impune, pentru a rupe monotonia aceluiasi tip de antrenament sau pentru zilele de odihna activa, sa faci o sesiune de inot sau o tura pe bicicleta. Intr-o perioada cand o accidentare la glezna ma oprea de la multe exercitii si singurul efort aerob care nu ii incetinea vindecarea era mersul pe bicicleta, am petrecut mai multe saptamani transpirand pe o bicicleta stationara. E adevarat ca am incercat sa stau cat mai putin posibil in sa. Stiu chiar oameni care pentru a evita tentatia de a folosi saua la antrenament, o demonteaza de pe bicicleta.

Cu toate acestea, privind in urma, pot spune ca cea mai buna pregatire aeroba pentru turele pe munti mari a fost parcurgerea de vai alpine in Bucegi sau de sectoare cat mai lungi de creasta in Fagaras, completand cu antrenamente de alergare pe distante lungi sau intervale. La fel cum inaintea unui proiect cu o componenta de catarare tehnica predominanta am acordat mai multa importanta traseelor de perete si antrenamentului la sala de escalada. De fiecare data, am savurat din cand in cand si cate o ora de inot care reprezenta o evadare reconfortanta inainte de revenirea la rutina pregatirii de baza.

Atentie la cap !

Fie vara, fie iarna.

Asa cum umbla si vorba in popor, multe probleme incep de la cap. Asa este si la munte cand este frig. Sau cald. Si cum de obicei este ori prea frig, ori prea cald, avem cateva probleme legate de cum sa ne protejam capul de elementele naturii. Desi controversata in ultima vreme, s-a facut constatarea ca prin zona capului se pierde cea mai multa caldura.

Cu totii stim ca iarna ne punem o caciula in cap – lana si materialele sintetice gen polartec sau windstopper sunt cele mai potrivite pentru munte. Daca avem pe cap o casca, trebuie luat in considerare si cat de voluminoasa este caciula. Ciucurii sunt frumosi, dar sub o casca s-ar putea sa incurce.

In diminetile geroase sau pe vant puternic incepem sa ne gandim cum putem sa ne protejam cat mai bine fata, iar cagula poate sa fie scoasa din rucsac. Important este sa fie trasa pe cap la timp, nu cand este prea tarziu. Si este cu atat mai bine daca se potriveste pe sub caciula si este suficient de elastica incat sa putem trage de marginile ei in jos, pana sub barbie, daca conditiile meteo ne impun sa facem asta.

Uneori, cagula o putem inlocui cu un “buff”, asa cum a ajuns sa fie cunoscut acest articol dupa firma care a produs prima data produsul. El este in esenta o maneca elastica, nu prea groasa care poate fi purtata pe gat, extinsa pe jumatatea inferioara a fetei, care poate fi purtat in loc de caciula atunci cand este prea cald pentru caciula, banderola si in alte combinatii, in functie de imaginatia si creativitatea fiecaruia.

Vara sau in timpul marsurilor de apropiere catre muntii mari, care de obicei sunt situati la latitudini unde vara este mai cald in comparativ cu zona temperata, se poate lua in considerare o palarie, care are avantajul ca  protejaza de soare cu borurile sale, atat fata, cat si ceafa, spre deosebire de un “buff”. Aceeasi intrebuintare o poate avea si o sapca cu o prelungire de material pe ceafa, de tipul celor purtate de soldatii din Legiunea Straina in perioada interbelica.

Totul tine, evident de locul unde actionam, de temperatura din sezonul in care ne aflam si de preferintele noastre. Important este ca orice combinatie sa fie probata inainte de ceea ce inseamna “real thing” in conditii unde consecintele inadecvarii nu sunt dintre cele mai grave. 

Ca de obicei, experienta personala este cel mai bun indrumator, atata timp cat tinem cont de ea!

Sa nu uiti de ce ai plecat de acasa!

Planificare pe verticala, de sus in jos. 

Intr-o expeditie oboseala apare, la fel si vremea proasta, accidentele nici ele nu ocolesc pe nimeni, noi trebuie sa le ocolim in permanenta si nu e greu sa pierzi din vedere obiectivul pentru care ai venit acolo – sa urci un varf, un perete, sa ajungi la un pol, sa traversezi un desert…

Nu e greu sa incepi sa te orientezi si sa iei decizii orientate spre tabara de baza si nu spre varf. O retragere fireasca in conditii de vreme proasta poate sa devina o rutina si pe vreme buna. Varful incepe sa dispara din peisaj si obiectivele se schimba fara sa ne dam seama.

In schimb, daca ramanem orientati spre obiectivul initial, calculele, deciziile si actiunile, vor urma aceeasi orientare. Asta nu inseamna sa induri intr-un cort ancorat precar o furtuna, sa consumi proviziile carate cu greu acolo si cand vine vremea buna sa constati ca esti prea obosit sa urci mai departe. Inseamna sa faci planul de la varf in jos, nu de la baza in sus. Daca stii ca trebuie sa ajungi pe varf si stii ce etape presupune asta, incepi sa te gandesti cum sa te plasezi in pozitia de a ajunge in postura de a aborda acele etape. Probabil asta inseamna alte etape, si tot asa, pana la locul si momentul in care te gasesti la un anumit moment. Flexibilitatea este cheia. Conditiile de pe munte se schimba si toate etapele este posibil sa trebuiasca regandite.

Alternativa cealalta este sa facem frumos un plan pe hartie, sa fixam datele cand vom fi in anumite locuri, eventual si ziua varfului. Acum ceva vreme am vazut un asa plan insotit si de o diagrama care avea un semn de intrebare in dreptul zilei varfului, riguros stabilita dinainte. Nu a fost sa fie. Uneori sa te retragi acum inseamna sa iti pastrezi resursele pentru mai tarziu, atunci cand le poti valorifica, chiar daca nu este conform planului. Dar pentru asta elementul principal al ecuatiei trebuie sa fie rezultatul scontat. Calculele trebuie facute avand in prim plan varful. 

In vara lui 2013, in timp ce fixam corzi pe Nanga Parbat, pe o portiune de abrupt de 1000 de metri, toata echipa era mai sus sau mai jos pe munte: eu si Zsolt Torok eram in fata si fixam corzile, Bruno Adamcsek, Aurel Salasan si Marius Gane veneau in urma noastra transportand alte corzi care urmau sa fie fixate, in asa fel incat sa nu existe timpi morti. La un moment dat, auzim in statia radio ca Marius s-a accidentat cu briceagul cand desfacea un colac de coarda si coboara la tabara de baza. Nu am stiut ce se intampla, dar stiam ca experienta si instinctul lui Marius ii dicteaza cel mai bun lucru de facut. Cand, cateva zile mai tarziu, ne-am intalnit la tabara de baza, am vazut ca Marius avea o taietura adanca pe antebrat, care incepuse sa se refaca, dar care sus, la altitudine mare si concentratie redusa de oxigen, nu s-ar fi vindecat. In ziua cand am urcat pe varf, Marius a fost cel care a facut urme in zapada tot drumul de la ultima tabara pana pe Nanga Parbat, unde la cei 8126 metri, am savurat, rand pe rand si fiecare cat am putut, rodul unei munci istovitoare.

Sa dai inapoi cand trebuie poate fi cheia succesului, daca deciziile sunt centrate permanent pe atingerea varfului.

Jocurile mintii

Control si acceptare

Din cand in cand imi reconfirm faptul ca exista mari alpinisti care nu sunt nici foarte antrenati, nici foarte talentati. In schimb, ei, pe langa pasiunea pentru catarat, au capacitatea sa isi focuseze resursele de vointa si putere atunci cand este cazul. Ei sunt constienti de puterea lor, sunt determinati si mai ales, stiu sa isi asculte corpul si sa receptioneze semnalele din mediul in care actioneaza.

Scanteia exista in interiorul lor, dar ei au grija sa o pastreze exact pentru telurile lor. Nu isi risipesc energia, ci o directioneaza pragmatic, atunci cand trebuie, reusind astfel sa treaca peste piedici si adversitati.

Desi nu toti oamenii functioneaza la fel, exista un lucru care poate fi invatat de la acesti oameni, si anume ca la un moment dat, intr-un traseu care te impinge dincolo de limita, singura putere care conteaza este in mintea ta.

Asta nu inseamna sa subestimezi valoarea antrenamentului, pentru ca de obicei, alpinistii despre care vorbim au cumulat mii de ore in pereti, ceea ce este cel mai bun antrenament. Important este sa intelegi cine esti, ce vrei si cum functionezi. Este important si sa intelegi ca poate nu esti acel gen de alpinist, dar ca poti sa iti imbogatesti resursele de putere mentala. Alpinismul este despre control, in niciun caz al muntelui sau al evenimentelor, asta fiind o utopie, ci al mintii tale. Acest control vine o data cu experienta si construieste increderea in sine de care ai nevoie in munti. O data cu experienta vine si acceptarea fricii si controlul ei. Desi pare ca exista alpinisti care nu se tem in nicio situatie, adevarul este ca ei stiu sa accepte frica, sa o controleze si sa mearga mai departe. Ei stiu ca sa pierzi controlul asupra fricii inseamna sa intri in panica, sa nu mai gandesti si in final sa cedezi.

Un element care ii ajuta pe oamenii de exceptie este vointa. Vointa presupune sa stii care sunt obiectivele tale si sa te indrepti spre ele, indiferent de ce trebuie sa faci pentru asta. Uneori trebuie sa suferi. In munti ajungi sa suferi de frig, de foame, de sete, de oboseala. Asta caleste vointa. E greu de spus daca o vointa puternica se construieste prin acceptarea suferintei pentru a atinge un obiectiv propus sau daca suferinta asumata pentru a-ti realiza visul se accepta datorita unei vointe puternice.

Mintea si corpul se adapteaza atat la confort, cat si la lipsa lui. Paradoxal confortul ajunge sa te impinga spre cautarea aventurii, care presupune disconfort. Disconfortul te face sa apreciezi mult mai bine confortul pe care il considerai firesc inainte sa ii simti lipsa.

Un vechi principiu chinezesc ilustreaza foarte simplu relatia dintre minte si corp in pregatirea pentru conditii extreme: 

“Educa-ti mintea si salbaticeste-ti trupul!”.

Hidrateaza-te sau mori!

Despre apa

Apa este viata.

Se stie ca din cauza deshidratarii se moare mai repede decat din cauza inanitiei. Desi sunt cunoscute putine cazuri de alpinisti care au murit din cauza deshidratarii, efectele sale asupra musculaturii si capacitatii de efort nu sunt deloc de neglijat. Procentele cu care scade forta si viteza sunt mai mult decat dublul procentelor cu care scade nivelul de hidratare. Efortul constant fara hidratare face pulsul sa creasca.

Deshidratarea vine din multe directii cum ar fi transpiratia si evaporatia din respiratie – in zonele reci cu aer uscat, cum ar fi muntii cu altitudini mari acest fenomen este amplificat. Deshidratarea face ca sangele sa se ingroase, de aici rezulta un aport mai mic de oxigen si nutrient catre muschi, reducerea circulatiei periferice care duce la degeraturi etc. Setea nu este cel mai bun etalon al deshidratarii, cand simti setea deja este tarziu, capacitatea de efort fiind serios afectata.

Daca studiile arata ca e nevoie de 5-6 litri de lichide pentru o zi lumina de efort, in practica asta este destul de greu de realizat. In general, majoritatea alpinistilor se rezuma la mult mai putin. Cu toate acestea, diferenta este evidenta.

In 2010, in Alaska, am reusit sa beau in mod constant patru-cinci litri de lichid pe zi in timpul ascensiunii pe traseul West Rib, pe varful McKinley. Cum nu puteam si nu doream sa caram prea multa apa cu noi, ar fi inghetat oricum, asta presupunea ca in mod constant sa topim zapada, chiar si in timpul zilei. In momentul cand am acceptat ideea ca ne vom opri, vom gasi sau amenaja o platforma pe care sa asezam arzatorul si sa topim intre doi si patru litri de apa din zapada, lucrurile nu au fost chiar asa de incomode. Diferenta in bine in capacitatea mea de efort fata de ascensiuni chiar mai usoare la aceeasi altitudine a fost uimitoare. A fost prima data cand am pus in practica teoria si am constatat ca functioneaza.

Sa bei constant cantitati mici de apa este mai eficient decat sa bei punctual cantitati mari. Cu toate astea, uneori este imposibil sa te hidratezi corespunzator, cum ar fi rutele de stanca unde nu gasesti zapada si cantitatile necesare de apa care ar trebui carate ar face imposibila catararea. Atunci seara si dimineata deshidratarea trebuie compensata. Sarurile de rehidratare au rolul lor in restabilirea echilibrului electrolitic in organism.

Importanta este si atentia la imbracaminte si la mentinerea unei temperaturi a corpului care sa genereze cat mai putina transpiratie.
Daca in turele de o zi efectele deshidratarii pot trece mai putin observate, la ascensiunile de mai multe zile consecintele pot fi dramatice, putand duce la esec, degeraturi sau epuizare.
Daca este complicat de masurat si de evaluat cata apa sa bei, varianta simpla este sa bei apa pana urina devine transparenta.

Asa cum suna sloganul unui producator de sisteme de hidratare: “Hidrateaza-te sau mori!”.

"Everest 2015 Expedition" - Climb again!

Sfarsit... sau inceput.

Acum, de acasa, ma gandesc cu recunostinta la toti cei care mi-au fost alaturi in aceasta aventura. 

Depasind dezamagirea ca nu am fost nici macar lasat sa incerc sa urc pe munte, si savurand atmosfera calda de acasa, realizez cat de important a fost tot acest capital de energie pozitiva - toate gandurile bune si sprijinul acordat de cunoscuti si necunoscuti deopotriva. 

Va multumesc tuturor din suflet pentru sustinerea voastra!

Si intr-un fel imi dau seama ca inceputul si finalul se contopesc intr-un nod fara sfarsit: poate ca rezolvarea starilor sufletesti contradictorii sta, intr-un fel, in analiza radacinilor acestui proiect - promovarea cauzei celor care, in ciuda dizabilitatilor, incearca sa duca o viata activa prin catarat. 

Asa cum drumul lor nu este unul usor, ci presarat cu dificultati de depasit, tot asa si visul Everestului nu se opreste aici, ci doar se amana.

Mesajul este acelasi: Climb again!

"Everest 2015 Expedition" - 10 mai - Omul

Istanbul

Via sms, duminica, 10 mai 2015, 15:13 h RO:
"Am ajuns la Istanbul. Teo"

***

De cand il stiu, bagajele pentru o plecare de lunga durata le face relativ din timp, adica din timp se gandeste ce are si ce i-ar mai trebui, ce poate imprumuta si de la cine, ce mai trebuie cumparat, ce echipament ia cu el, ce cumparaturi trebuiesc facute.

Insa impachetarea propriu-zisa, cantarirea, ajustarea si fortarea fermoarului gentii mari si negre au loc mereu in noaptea de dinaintea plecarii, cand aproape toata sufrageria se transforma intr-un depozit si eu ma uit cu neincredere, pentru ca nu au cum sa incapa toate in limita kilogramelor de la aeroport, in geanta mare, butoi, rucsac si ce o mai lua.

Luni 06 aprilie - aproape se crapa de ziua, bagajul astepta cuminte la usa. Mai erau 2 ore pentru odihna pana sa sune ceasul. Ganduri? Putine. Inainte de asemenea plecari nu mai sunt ganduri multe. Vorbele si mai putine. Doar simti. (Mai ales cand ai de a face cu cineva care nu este prea vorbaret de fel.)

"Este incredibil cati oameni m-au ajutat pentru plecarea asta! Unii ma stiu foarte putin sau nici macar nu ma cunosc. Pana si domnul de la tren, cand mi-a dat bocancii, m-a surprins cand mi-a urat: "Succes in expeditie!"."

A fost o expeditie pregatita la limita, aspectul financiar prezentand o mare componenta de nesiguranta pana in aproprierea plecarii.

Dar cu cat este mai greu, cu atat sustinerea celor care cred in visul tau te surprinde si iti este mai apropiata. Astfel, visul tau devine un pic si visul lor, iti este incredintat si te simti responsabil sa il duci la destinatie.

De aceasta data, din motive obiective, gandurile celor care l-au sprijinit pe Teo Vlad au fost purtate doar pana la 6.500 m, in Tabara Avansata a fetei nordice a Everestului.
Cu siguranta se intoarce cu multe de spus si de povestit.

Povestea merge mai departe.. atata timp cat credem suficient de tare in visele noastre.


MULTUMIM !

"Everest 2015 Expedition" - 08 mai - Sponsori

Sprijin

 

Performanţa are mereu nevoie de sprijin şi suport.
Pleci de acasă cu un vis, o convingere, o dorinţă de a excela cu scopul de a promova idealuri, concepţii, oameni. 
Dar nu mereu hotarârile depind de tine. Important este însă să pleci la drum şi să faci tot ce stă în puterea ta. 
Să înveţi ce ai de învăţat, să ai unde te întoarce şi data viitoare să găseşti în tine şi în ceilalţi puterea şi susţinerea de a o lua de la capăt.

Finanțarea proiectului Everest 2015 Expedition – Teo Vlad a fost efectuată prin fonduri proprii și prin fonduri provenite din sponsorizări.

 Cei care au sprijinit visul lui Teo Vlad de a ajunge pe Acoperişul Lumii, dedicat proiectului Climb Again (http://www.climbagain.ro/), sunt : 

Pătrașcu & Gane Engineering Company, 
AQUASoft, 
iPAD - Automatic Design, 
Servicii Edilitare pentru Comunitate Mioveni, Ramoss Com, 
Crescendo International, 
AKAI România, 
Gravity Sportswear, 
H-metal, 
Asociația Română pentru Alpinism și Explorare. 




Sprijin de altă natură decât financiară (materiale promovare, echipament, susținere, etc) a fost oferit, printre alții, de către: 

Cabana Conacul Ursului, 

Magazinul Himalaya, 

Grind Prod SRL, 

MUND Socks, Gravity, 

Sponser Sport Food Romania, 

Vertical Rock srl Zărnești, 

 Saci de Dormit, 

susținători privaţi.

Mulţumim tuturor celor care au sprijinit Everest 2015 Expedition - Teo Vlad!

"Everest 2015 Expedition" - 07 mai - Aeroport Lhasa

Plecare din Tibet  

Via sms, joi 07 mai 2015, 05:30 h RO

„Voi pleca din Lhasa. Totul a decurs bine.

Sunt pe drum spre casa!

Teo.”